Bună dimineaţa, SPIC DE GRÎU!

   Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu cînd mă gîndesc cum trece, nu , nu trece , dar  zboară, sau, mai corect ar fi, fuge cu viteza luminii timpul, ma iau fiorii. Da, da, ştiu timpul e o noţiune relativă, ca de altfel totul... totul e relativ. Fiecare percepe lumea , dragostea , fericirea,  tristeţea, durerea, speranţa etc intr-un fel  sau altul, mai mult sau mai puţin personal.Şi asta ne face deosebiţi, intr-atît de deosebiţi, încît nu ne mai pasă de cel din stînga sau din dreapta noastră...Suntem DEOSEBIŢI şi punctum... Doare...

...

   Ar trebui să învăţăm de la Măria Sa Spicul de Grîu bunătatea, dăruirea de sine, omenia... Într-un singur   bob e atîta viaţă că ne-ar ajunge pentru o veşnicie, dacă am merita.

...

   Într-o zi Alexandra mi-a reproşat că nu mai avem  activităţi comune, ca pe vremuri. Adevărul e că avea dreptate... nu mai avem timp nici pentru cei mai dragi. La masă era mai tăcută şi am surprins-o cercetînd felia de pîine, atunci i-am propus  o poveste care începe cam aşa...

...

   A fost odată ca niciodată un bob de grîu care seamană cu două mîini unite ca la rugăciune.

 

  

   Bobul a fost binecuvîntat. O picătură de ploaie dumnezeiască a trezit la viaţă ceea ce părea uitat de mult şi bobul a încolţit.

         Cu cea mai mare grijă omul ascunde bobul de grîu sub brazdă şi îl înveleşte cu un strat de humă ca o plapumă să-i ţină cald.

 

   Mai are nevoie bobul nostru şi de razele blînde ale soarelui .

 

   Peste cîteva zile firul mărunt a  ieşit la lumină, soarele îl mîngîie şi îl încălzeşte.

   În ajun de Paşti  lanul de grîu era de o frumuseţe rară.

   Apoi se strînge în hambare, de unde ajunge la moară, apoi în grija brutarilor care pun cîte un strop de suflet şi o picătură de dragoste în fiecare bucăţică de aluat...

   Lung e drumul pîinii...

   Cam simplă a fost povestea, dar a meritat. Îi citeam în ochişori satisfacţia cînd în fiecare seară mergea să măsoare cu cît a crescut spicul. Ca un adevarat cercetător şi mi-am dat seama că noi, maturii suntem prea egoişti uneori, copiii noştri au nevoie doar de puţină atenţie din partea noastră pentru a fi fericiţi, pentru a le arăta că NE PASĂ... ei sunt atăt de înţelegători ...aşteaptă cuminţi pînă cînd mama sau tata îşi vor finisa treburile, dar ele nu se grăbesc a fi   finisate...