vineri, 15 aprilie 2011

Păcatul uitării de mamă

   ...O frunză cînd cade - ramul o plînge. Tot cu frunze. Îl doare şi plînge.
   ...Cerul, cînd adună în sine prea multă durere - plînge şi el, aruncînd cu săgeţi de foc asupra pămîntului , vrînd , parcă, să se răzbune pe un cineva care i-a provocat atîta suferinţă. Lacrimile lui uneori aduc naşterea altor suferinţe , altor necazuri, altor lacrimi...
   Varsă lacrimi şi mamele noastre, rămase în aşteptare lîngă vechile portiţe... Plîng , blestemînd acele depărtări, ce atît de crud ne-au răpit de sub aripa lor ocrotitoare.                                                                      
...La naşterea fiecăruia dintre noi  Mamele au mulţumit cerului, de parcă nu Ea ne-a adunat fărîmă cu fărîmă, a turnat suflet, căldură, bunătate. A mulţumit pămîntului, care i-a dat puteri să îngenuncheze, sleită de puteri.
   Apoi, părăsită fiind de lăstarii săi, simţind greul pragului de piatră, a blestemat acelaşi cer - cum de nu a intervenit pentru a ne opri. De ce nu a trimis ploaie, fulger, vînt, barîndu-ne drumul spre lume. Ne-a pierdut de îndată ce am coborît din braţele-i. În inimă, însă, ne ţine pînă la ultima suflare, rostindu-ne numele, numele copiilor săi, rătăciţi prin străini.
   A blestemat pămîntul, care ne mai ţine, necătînd la marele nostru păcat - păcatul uitării de mamă. Blestemă cerul, pămîntul, mulţimea de drumuri şi zări străine, iar pe noi, copiii ei, ne mai iubeşte. Ne iubeşte şi ne aşteaptă. Dar... nu venim...
   Timpul se scurge. Inima şi gîndurile ne sunt ocupate cu problemele cotidiene. Păcatul acesta creşte tot mai mare. Blestemul mut apasă tot mai greu şi atunci... Şi atunci cerul, cel ce de-atîtea ori  a plîns asupra Mamei - îi răpeşte sufletul ei curat, iar pămîntul - trupul împuţinat de marea jertfire de sine pentru copii. Tocmai atunci simţim tot greul păcatului nostru, păcatului uitării de mamă...






V

2 comentarii:

  1. este un metatext... am pornit de la un articol citit acum 18 ani

    RăspundețiȘtergere
  2. Impresionant! Autentic!
    Dacă aș scrie eu pe această direcție, aș da o notă depreciativă celor care ne-au furat mamele și le-au dus de lângă noi...în blestemata depărtare de Italia, ca să avem păcatul uitării de mamă... Gândurile tale sunt puternice până la lacrimi... Îți sunt recunoscătoare pentru acest imbold de a ne aduce aminte de cele care au mulțumit cerului, de cele care trăiesc pentru noi, iar noi, nu știu de ce, suntem fugarnici ... De ce nu știm să ne iubim părinții?

    RăspundețiȘtergere